marți, 19 ianuarie 2010

Poezie - Ultima scrisoare de Mihai Beniuc


Ultima scrisoare

de Mihai Beniuc

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Şi totuşi..., câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
'Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles..., de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întâmplare, rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: "Eşti ca oricare",
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blândă, şi senină.

Iar când viaţa va fi rea cu tine,
Când or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţa legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormânt.

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în tarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.


Aici puteţi asculta „Ultima scrisoare” recitată magistral de inconfundabilul Florian Pittis, pe vremea când era la Pasărea Colibri.





Seja o primeiro a comentar

Trimiteți un comentariu

Părerea ta este importantă pentru mine ....

Related Posts with Thumbnails

Un fluturas .... pe scena vietii! © 2008. Template by Dicas Blogger.

TOPO