124 de ani de COCA-COLA

Azi se împlinesc 123 de ani de când a apărut Coca Cola.

Coca-Cola este o băutură răcoritoare produsă de The Coca-Cola Company, făcută din frunze de coca decocainizate. Numele provine de la două din ingrediente: frunzele de coca şi boabele de cola.

Aroma distinctivă de “cola” provine în principal din amestecul de zahăr, ulei de portocală, ulei de lămâie şi vanilie, restul ingredientelor având doar contribuţii minore. Firma producătoare, Coca-Cola Corporation, este cel mai mare consumator de extract natural de vanilie din lume. În prezent, Coca-Cola este cea mai consumata băutură răcoritoare din lume.

Coca-Cola este un tip de răcoritoare carbogazoasă vândută în magazine, restaurante şi maşini automate de vânzare în mai mult de 200 de ţări. Aceasta este produsă de The Coca-Cola Company şi este adesea menţionată pur şi simplu Coke. Iniţial concepută ca un medicament brevetat, atunci când a fost inventată la sfârşitul secolului 19 de către John Pemberton, Coca-Cola a fost cumpărată de către omul de afaceri Asa Griggs Candler, ale cărui tactici de comercializare au condus Coke la dominaţia pieţei băuturilor răcoritoare în secolul al 20-lea.

Compania produce concentrat, care este apoi vândut la diverşi îmbuteliatori de Coca-Cola licenţiaţi, din întreaga lume. Îmbuteliatorii, care deţin contracte teritoriale exclusive cu societatea, fabrică produsul finit în cutii şi sticle, din concentrat în combinaţie cu apă filtrată şi îndulcitori. Îmbuteliatorii apoi vând, distribuie şi comercializează Coca Cola în cutii şi sticle în magazinele de vânzare cu amănuntul şi prin maşinile automate de vânzare. Coca-Cola Company vinde de asemenea, concentrat pentru vânzări-fântână către marile restaurante şi distribuitorii de servicii alimentare.

Coca-Cola Company a introdus şi prezentat ocazional şi alte băuturi de tip cola sub numele brandului Coke. Cea mai comună dintre acestea este Diet Coke. Cu toate acestea, există şi altele, inclusiv Diet Coke Caffeine-Free, Cherry Coke, Coca-Cola Zero, Vanilla Coke şi ediţiile speciale cu lămâie şi chiar cu cafea.

Coca -cola vanduta initial ca medicament

Prima reţetă Coca-Cola a fost inventată în Columbus, Georgia, de către John Stith Pemberton, iniţial ca un cocawine numit Pemberton’s French Wine Coca în 1885. El se poate să fi fost inspirat de succesul formidabil al cocawine-ului creat de europeanul Angelo Mariani, Vin Mariani. Primele vânzări au fost la Jacob’s Farmacy din Atlanta, Georgia, pe 8 mai, 1886. A fost vândută iniţial ca un medicament brevetat pentru cinci cenţi. Pemberton a susţinut că băutura Coca-Cola a vindecat multe boli, inclusiv dependenţa de morfină, dispepsia, neurastenia, durerile de cap şi impotenţa. Pemberton a publicat prima reclamă pentru băutură pe 29 mai a aceluiaşi an, în Atlanta Journal. În primele opt luni doar nouă băuturi au fost vândute zilnic. În 1888 au existat pe piaţă trei versiuni de Coca-Cola vândute separat de trei firme. Asa Griggs Candler a preluat compania lui Pemberton în 1887 şi a încorporat-o în 1888 în Coca Cola company în 1888. În acelaşi an, din cauza dependenţei de morfină, Pemberton îşi vinde drepturile a doua oară altor patru afacerişti: J.C. Mayfield, A.O. Murphey, C.O. Mullahy şi E.H. Bloodworth. În acelaşi timp, fiul alcoolic al lui Pemberton, Charley Pemberton a început să vândă propria versiune a produsului. Coca-Cola a fost vândută în sticle, pentru prima data pe 12 martie 1894. Cutiile de Coke au apărut pentru prima dată în 1955. Prima îmbuteliere de Coca-Cola a avut loc în Vicksburg, Mississippi, la Biedenharn Candy Company în 1891. Proprietarul acesteia era Joseph A. Biedenharn. Sticlele originale au fost sticlele Biedenharn, foarte diferite de modelul „hobble-skirt” de mai târziu care este acum atât de familiar.

Partea mai putin cunoscuta a brandului

Coca-Cola are un nivel al pH-ului de 3-4, foarte acid. Acest fapt este datorat, în mare parte, acidului fosforic, care este de asemenea responsabil pentru producerea dependenţei. Experimente s-au făcut, spre exemplu punerea unui dinte în Coca-Cola, în suc de portocale şi în alte lichide. După câteva săptămâni, s-a constatat că s-a dizolvat parţial în băutură, aceasta ducând la concluzii despre ce efect ar avea asupra intestinelor sensibile ale corpului. Compania a răspuns acuzaţiilor prin faptul că atunci când se bea, dinţii nu sunt decât puţin timp expuşi acidului din lichid, iar saliva conţine neutralizatori pentru acei acizi. Un zvon a afirmat că dacă e consumat în exces, Coca-Cola poate duce chiar la moarte: nivelul ridicat al dioxidului de carbon din corp ar bloca calea oxigenului, astfel ducând la încetarea activităţii plămânilor, deci moarte, dar compania a negat aceste afirmaţii.

Evolutie spectaculoasa

Coca-Cola a crescut permanent şi la început de mileniu trei produce 40 de miliarde de litri de băutură pe an. În 1886, Coca-Cola se vindea într-o mică farmacie din Atlanta. Acum, în al doilea secol de existenta, Coca-Cola Company vinde aproape 300 de branduri în 200 de ţări. La început vânzările zilnice erau în medie de nouă pahare pe zi. Azi, la fiecare 10 secunde, 126.000 de oameni cumpără un produs Coca-Cola.

Sursa:http://www.stildeviata.net/2009/01/coca-cola-evolutia-unui-brand/

Si n-am atins nicio stea

Laura Stoica, un actor mult prea grabit are acum steaua ei …

Au trecut 4 ani de la tragicul accident in care a murit Laura Stoica si Cristian Margescu

Laura Stoica s-a nascut pe 10 octombrie 1967 si, pasionata fiind de muzica, in 1986 a absolvit cursurile de canto clasic, cu profesorul Emil Niculescu, la Scoala Populara de Arta din Targoviste. In perioada anilor 1987-1991, Laura Stoica a participat la toate concursurile muzicale organizate in Romania pentru tinerele talente. In 1990, la Festivalul de la Mamaia, Laura se lansa in lumea muzicala, anul urmator fiind declarata cea mai buna solista pop-rock, iar melodia “Un actor grabit”, de Bogdan Cristinoiu, melodia anului.

Cu o tenacitate impresionanta, Laura s-a impus atat in fata juriilor de specialisti, cat si a iubitorilor de muzica pop. Laura Stoica s-a afirmat ca o vedeta consacrata, o cantareata originala, cu o voce bine formata, cu o interpretare nuantata si cu un joc scenic modern. Un alt pas in cariera ei artistica l-a facut in 1989, cand a devenit solista a teatrului de revista “Toma Caragiu” din Ploiesti, timp de un an. Chiar daca muzica a ramas pe primul loc, Laura a fost atrasa si de teatru, astfel incat in anul 2000 a absolvit Facultatea de Teatru, Sectia Arte, din cadul Universitatii Ecologice din Bucuresti, in clasa Adrianei Popovici, fiind licentiata in Arta-Actorie, Universitatea Ecologica Bucuresti (anii I - II: dr. prof. univ. Adriana Popovici; anii III - IV: profesorii C-tin Codrescu, Vlad Radescu, Doru Ana). Premiile si turneele i-au luminat viata Laurei, aducandu-i acesteia suces atat in tara, cat si in strainatate. Laura a fost cea care a purtat rockul romanesc de-a lungul anilor in alte tari.

Visul de Craciun, spulberat intr-o clipa

Laura Stoica a crezut ani de-a randul ca nu poate avea copii si sfarsise prin a se impaca cu acest gand. Stia ca pentru tot ceea ce ne ofera viata trebuie sa platim un pret si credea ca acesta ar putea fi pretul pe care ea trebuie sa-l plateasca pentru talentul si cariera ei. Sarcina a fost un minunat cadou de Craciun, cel mai frumos dar pe care l-a primit vreodata. Insa nici ea si nici logodnicul ei, Cristian Margescu (n. 1970), baterist in trupa Laurei, nu au vrut sa faca acest anunt pana cand nu au avut certitudinea ca totul decurge normal. “Copilul se va naste in septembrie, iar pana la venirea lui pe lume sunt hotarata sa-mi respect toate angajamentele privind concertele si sa pregatesc un nou album. Este felul in care vreau sa-i urez bun venit primului meu copil”, a marturisit vedeta. Soarta, insa, a avut alte planuri. Pe 9 martie 2006, Laura Stoica si logodnicul ei si-au pierdut viata intr-un accident de circulatie.

Medicii nu au mai putut face nimic

Cei doi se intorceau de la un spectacol pe care il sustinusera la Urziceni. Ei se aflau in masina Laurei, un Renault Clio, care era condusa de logodnicul ei. Luminile Sinestiului anuntau ca trebuie sa reduca viteza – radarul era mereu prezent aici. Dar n-au mai avut timp sa incetineasca: soferul unei Dacii papuc a intrat cu viteza pe contrasens si a izbit violent autoturismul in care se aflau cantareata si logodnicul ei. Laura Stoica a murit pe loc, la fel si soferul vinovat. Impactul a fost groaznic. Renaultul a fost proiectat cam 25 de metri in camp. A fost necesara interventia unui tractor puternic pentru a se ridica mormanul de fiare care devenise masina Laurei. Din primele cercetari, se pare ca soferul ar fi adormit la volan. Desi echipa de descarcerare a ajuns la putin timp dupa eveniment, aceasta nu a mai putut face nimic pentru a le salva viata.

Artista stia sa traiasca clipa

Ii placea sa calatoreasca. A locuit in America timp de trei ani, unde a sustinut mai multe concerte. La New York, unde a stat cel mai mult, a resimtit cu durere profesionalismul de care dau dovada americanii. Artista spunea ca nu exista actor american care sa nu stie sa cante si sa danseze foarte bine, “trebuie sa fii un artist complet, pentru ca e o concurenta acerba”. Laura a mai calatorit in Spania si Kuweit. Avea o colectie de filme si DVD-uri cu concerte ale marilor artisti. A dat o fuga pana la Budapesta pentru o zi, ca sa-l vada pe Peter Gabriel live. Nu oricine ar face asta, insa ea era omul impulsului.

“Festivalul Laura Stoica”, ideea fratelui artistei

Alexandru Stoica, fratele artistei, cel care a avut ideea realizarii albumului post-mortem, a spus ca veniturile obtinute din vanzarea albumului vor fi folosite in organizarea unui festival Laura Stoica. Cele cinci materiale discografice din palmaresul Laurei Stoica vor fi reeditate in curand, a mai spus fratele acesteia. Prima editie a “Festivalului Laura Stoica” va avea loc in perioada 8-9 octombrie, in Capitala, iar premiile vor fi decernate pe 10 octombrie, zi in care interpreta ar fi implinit 40 de ani. Festivalul, care are o singura sectiune, de interpretare, se adreseaza tinerilor cu varsta cuprinsa intre 16 si 22 de ani care nu au obtinut nici un premiu la un concurs de importanta nationala si care nu au lansat nici un album. Candidatii se vor prezenta in fata juriului de preselectie cu o piesa din repertoriul Laurei Stoica si o alta la alegere. In concurs, ei vor fi acompaniati de Laura Stoica Band si vor canta live. Trofeul Laura Stoica va fi in valoare de 5.000 de euro, in timp ce ocupantii locurilor I, II si III vor primi 2.000, 1.500, respectiv 1.000 de euro, echivalentul in lei, la cursul zilei.

Laura, un actor mult prea grabit

S-au spus multe despre Laura Stoica, insa cel mai important lucru este faptul ca publicul a iubit-o inca de la debutul ei in lumea muzicala, iar vocea ei a cucerit iremediabil atat juriile de specialisti, cat si iubitorii de muzica pop-rock. Cu trecerea timpului, popularitatea si numarul admiratorilor ei au crescut constant. Cea care si-a trait viata ca “un actor grabit” a fost si va ramane prima doamna a rockului romanesc.

Cristi a reaprins focul…

Dupa casatoria esuata cu Florin Ionescu, Laura nu mai credea nici in iubire. Era total lipsita de incredere ca mai poate avea o relatie, dar, cu toate acestea, spunea despre Cristi, logodnicul ei, ca este tot ce si-a dorit. Laura avusese o relatie si cu comentatorul sportiv al TVR, Emil Gradinescu, insa nici aceasta nu a mers.

Discografie:
Un actor grabit – 1992, Focul – 1994, Nici o stea – 1997, Oameni de zapada - 1997, S-a schimbat – 2005, Da Doamne cantec – 2007. Acest album aduna toate piesele consacrate ale cantaretei si a aparut pe 16 ianuarie 2007, fiind editat de fundatia care poarta numele artistei.

Sursa: Gardianul (Patricia Marinescu)

O melodie foarte frumoasa ...

Mai frumoasa -Laura Stoica
Asculta mai multe audio Muzica »

Tu ma vezi
Mai frumoasa decat stiu eu
Ma faci sa simt
Ca sunt centrul lumii eu
Si ma alinti, ma alinti, ma alinti
Cu vorbe dulci
Inima mea nu vrea s-o minti,
Nu vrea s-o minti

Remember - Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale, azi Caragiale, de linga Ploiesti.A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român. Ion Luca Caragiale Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români .Fratii tatalui sau Luca, Costache si Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuti pentru activitatea lor plina de insufletire in vederea crearii unui teatru romanesc si al unui repertoriu national. In familia lui Caragiale exista o temeinica traditie a dragostei si preocuparii pentru teatru. Viitorul dramaturg a urmat scoala primara la Ploiesti. Dupa absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.

Debutul literar Caragiale si l-a facut la virsta de 21 ani (1873), incepind sa colaboreze la revista umoristica "Claponul" si "Calendarul claponului". La "Ghimpele" si "Claponul", I.L.Caragiale s-a pregatit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg si de prozator, de scriitor satiric.

In acesti ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a pretuit din prima clipa pe tinarul poet, despre care va scrie mai tirziu articole clocotind de indignare impotriva celor vinovati de nefericirea lui (Ironie, Doua note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redactie la ziarul conservator "Timpul", unde mai lucra si Ioan Slavici.

Dind o izbutita traducere in viersuri a unei piese franceze "Roma invinsa de Parodi", Caragiale patrunde in cercul literar al "Junimii". Anii 1878-1890 reprezinta epoca marilor creatii dramatice a lui I.L.Caragiale. incepind din 1877 Caragiale publica cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului romanesc. Deosebit de interesante sint articolele tiparite in ziarul "Romania literara", "Cercetare critica asupra teatrului romanesc"(1878). Critica lui Caragiale se indreapta impotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru. El critica actorii ce nu-si luau in serios rolurile, directorii de scena care montau piesele fara sa respecte adevarul istoric.

In noiembrie 1878 Caragiale citeste la "Junimea" prima sa opera de proportii mai mari, comedia "O noapte furtunoasa". Piesa a fost jucata in ianuarie 1879. Ea a avut un mare succes.

La 13 noiembrie 1884 se reprezinta pe scena Teatrului National comedia "O scrisoare pierduta", culme a creatiei dramatice a lui Ion Luca Caragiale si a dramaturgiei noastre nationale. Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata micii burghezimi, "D-ale carnavalului" (1885) si drama "Napasta" (1890). In 1881 paraseste gazeta "Timpul".

In 1885 este profesor la liceul particular sf.Gheorghe. In 1888 ajunge pentru o scurta vreme director al Teatrului National din Bucuresti.

In 1892 publica un volumas de proza cuprizind nuvelele "Pacat" si "O faclie de pasti". Aceste doua scrieri dovedesc marele sau talent de prozator.

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului maghiar Kemeny Istvan, intitulată "Nenorocul". Acuzaţia a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucureşti, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acţionat in justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904 când a primit o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa, Mumuloaia din Şcheii Braşovului, una dintre cele mai celebre şi bogate mătuşi din România.

In iunie 1912 moare subit, in urma unui atac de inima. Corpul sau a fost inmormintat la cimitirul Bellu.

Adevărul despre Eminescu – la 120 de ani de la ucidere

Adevărul despre Eminescu – la 120 de ani de la ucidere


2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat "Inactualităţii lui Eminescu", reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

- “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
- “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
- “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
- “azi, Eminescu a devenit suspect”
- “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
- “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
- “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
- “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
- “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative "Carpaţii" - Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!

Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi - mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează - “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

Eminescu - omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: "şi mai potoliţi-l pe Eminescu"). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu - ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. "Societatea Carpaţii", era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat "Societatea Carpaţii" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică - romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică". Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Sursa: Curentul , articol scris de George Roncea

S-a facut dreptate!

Pe 20 iunie 2008, se împlinesc 16 ani de la reabilitarea post-mortem a diaconului Ion Creangă. O parte dintre motivele pentru care marele clasic al literaturii române a fost exclus definitiv din cler, la 10 octombrie 1872, sunt cunoscute de publicul larg, puţini ştiind că pedeapsa primită a fost prea aspră şi nemeritată. După ce s-a demonstrat nedreptatea care i s-a făcut, în 1993, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, prin hotărârea nr. 3690, din 20 iunie, l-a reabilitat pe Creangă, „de acum înainte la slujbele de pomenire, parastase şi comemorări de ordin religios fiind pomenit ca «diaconul Ion»“.

În celebra lucrare „Amintiri din copilărie“, Ion Creangă povestea, în stilul său inconfundabil, păţaniile de la „Şcoala de Catiheţi“ din Fălticeni, celebra „fabrică de popi“, locul unde marele clasic al literaturii române s-a iniţiat în tainele Teologiei. Scriitorul ne mărturiseşte că a fost dorinţa mamei sale, Smaranda, ca să urmeze calea preoţiei, încât, din copilărie, Nică a fost trimis la Târgu Neamţ, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, pentru a învăţa cântările bisericeşti. În 1854, a fost trimis la „Şcoala de Catiheţi“, unde i-a avut profesori pe „catihetul“ Conta şi pe tânărul absolvent al Seminarului de la Socola, Vasile Grigorescu. În 1855, a fost admis în anul al II-lea la Seminarul de la Socola. În 1859, când a absolvit cursurile Seminarului din Iaşi, Ion Creangă s-a căsătorit cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu, de la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Copou. Pe 26 decembrie 1859, pentru a-şi putea continua studiile, a fost hirotonit diacon în Biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Târgu Frumos, de arhiereul Ghenadie Şendrea de Tripoleos, din ordinul mitropolitului Sofronie Miclescu.

Creangă, sugrumat de socru

Numit diacon la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde fusese cântăreţ, Creangă a intrat în conflict cu socrul său. Pe 13 ianuarie 1860, diaconul Ion Creangă depune „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său, preotul Ioan Grigoriu, pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat. „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât - ghiarale - de a mă sugruma cu totul“, mărturisea diaconul Creangă. Conflictul cu socrul său nu s-a încheiat aici. Arestat pentru trei zile, Creangă este eliberat şi depune o nouă „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului, care-i poprea şi soţia“. La scurt timp, a fost mutat la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“ - Bărboi, apoi va sluji la Biserica „Sf. Pantelimon“ din Târgu Cucului.

„Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“

Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, odată cu publicarea unui material în ziarul „Convenţiunea“, nr. 14 din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele. În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie până va da probe de îndreptare“. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească este exclus dintre clericii altarului“. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul“ deosebit al protopopului C. Buţureanu.

Reabilitarea diaconului Ion

Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când actualul paroh al Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, an LXV, nr. 4-6, articolul „Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii“. Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decât să arate că „plecarea lui Creangă din preoţie, ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni personale, care au fost mai puternice“ şi în nici un caz unor abateri grave sau a unei credinţe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare. Părintele Ioan Rusu, împreună cu poetul Ion Alexandru, care, în primii ani de la Revoluţia din 1989, era senator, s-au adresat Parlamentului României în vederea reabilitării lui Creangă, iniţiativa fiind sprijinită şi de directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi.

„Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, în 1993, pe 20 iunie, s-a efectuat această reabilitare. A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.

„Greşelile“ lui Creangă

În lucrarea „Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii“, pr. Ioan Rusu analizează obiectiv „abaterile“ canonice care au dus la exlcuderea lui Creangă din cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel şi alţi preoţi au făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor şi respectiv „Sf. Spiridon“ şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie“. Dintre toţi aceştia, doar Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am frecventat Teatrul Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contră combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate“. Pe lângă aceasta, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a tăiat coada „clericală“ din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă vestimentară normală. Cât despre alungarea ciorilor de pe turnul Goliei cu puşca... este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor. Totuşi, aceste lucruri au stârnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a criticat pentru făţărnicia lor.

Geniul lui Creangă

Prietenia cu Mihai Eminescu l-a determinat pe Creangă să frecventeze întrunirile societăţii literare „Junimea“, condusă de Titu Maiorescu, şi să publice în „Convorbiri literare“ diverse povestiri, anecdote şi chiar „Amintirile“. Plecând de la folclor, Creangă a reuşit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un scriitor profund original. În toamna anului 1875, Creangă citeşte la Junimea povestirea „Soacra cu trei nurori“, care apărut în revista „Convorbiri literare“ din octombrie. Reacţiile au fost pe măsură. „Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă“, exclama Iacob Negruzzi, redactorul revistei. Se spune că în saloanele de la „Junimea“, anecdotele, poveştile şi râsul lui Creangă aduceau o notă de veselie întrunirilor intelectualilor de aici. „Cu câtă plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv“, nota I. Negruzzi. În a doua parte a vieţii, când amicul său Mihai Eminescu era la Bucureşti, la revista „Timpul“, Creangă se însingurează, apărând din ce în ce mai rar la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborând sporadic la „Contemporanul“. În 1887, a renunţat la învăţământ şi a solicitat pensionarea. La câteva luni de la moartea lui Mihai Eminescu (la 15 iunie 1889), pe 31 decembrie 1889, Creangă a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul „Eternitatea“ din Iaşi.

Din Humuleştii Neamţului, în Copoul Iaşului

„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.“

Aşa descria în „Amintiri din copilărie“ marele scriitor locurile unde a văzut lumina zilei pe 1 martie 1837, după cum însuşi afirma în „Fragment de biografie“. Data de 10 iunie 1839, este o altă variantă, întâlnită într-o condică de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţii săi, Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi Smaranda, au mai avut încă şapte copii: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit de copii. Ecaterina a murit în 1893, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919. În 1847, a început şcoala de pe lângă biserică din satul natal, apoi s-a pregătit cu dascălul din sat, după care mama sa l-a încredinţat bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde a urmat şcoala de acolo. În 1853, a fost înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion. Acolo, el l-a avut ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu, zis şi „Popa Duhu“. Abia la Şcoala catihetică din Fălticeni apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După studiile la Seminarul din Socola, în 1864, Ion Creangă a intrat la „Şcoala preparandală vasiliană de la «Sf. Trei Ierarhi»“, unde

l-a avut profesor pe Titu Maiorescu, care îl aprecia foarte mult, şi l-a pus învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi. După excluderea din cler, ministrul Tell l-a destituit şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister a contribuit la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare. În 1873, şi-a încheiat procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca). În 1875, l-a cunoascut pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care s-a împrietenit. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, a scris cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889, a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu.

Sursa: ziarul Lumina

"Binecuvântată fii, închisoare!"

Filmul, bazat pe fapte reale, ne poartă în România sfârşitului anilor 1940 şi începutul anilor 1950, unde regimul la putere începe prigoana împotriva propriului neam şi propriei credinţe. Nicoleta, o tânără intelectuală este arestată. Vina sa este dublă: ea face parte dintr-un partid politic de opoziţie şi este nepoata pe linie materna a lui Iuliu Maniu. În primele trei luni de anchetă şi de izolare ea trăieşte o experienţă spirituală deosebită. Supusă la interminabile interogatorii, presată de acuzaţii false, cerându-i-se declaraţii mincinoase care ar fi putut pune în primejdie libertatea altora, bătută, torturată până la limita extremă a puterii sale de suportare, ea rămâne neclintită în faţa călăilor săi. Rugăciunile, refugiul în lumea ei interioară o ajută.

Filmul este ecranizarea scrierii, cu caracter autobiografic, a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu "Bénie sois-tu, prison".

Regizorul Nicolae Margineanu a realizat acest film ca o "datorie morala", deoarece tatal sau, psihologul Nicolae Margineanu, a fost inchis de comunisti 16 ani ca detinut politic.

"Binecuvântata fii, închisoare" a fost o datorie morala, un film închinat acestor oameni care au suferit atât de mult. Ma bucur ca am reusit sa-l fac si îl consider filmul cel mai important din cariera mea" (Nicolae Margineanu).

Exterminarea elitei romanesti

Închisoarea de la Sighet reprezintă începutul derivei prelungite în care se zbate România de peste cincizeci de ani. Aici a fost închisă şi exterminată elita politică, socială, tehnică şi ecleziastică a României moderne. După ocuparea ţării de către trupele sovietice, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, comunismul a adus cu sine răsturnarea tuturor regulilor interne. Într-un stat funcţional, chiar înstărit, din estul Europei, în foarte scurt timp s-a făcut întuneric, s-a implantat spaima, s-a generalizat arbitrariul. Primul pas spre impunerea puterii totalitare l-a constituit îndepărtarea vechilor conducători. Regele Mihai şi puţini alţii au avut posibilitatea să plece din ţară. Cei mai mulţi, însă, au ajuns aici: la Sighet. Unii n-au mai plecat niciodată...

Este si cazul lui Gheorghe (George) I. Bratianu (n. 3 februarie 1898, Ruginoasa, judetul Iasi - d. 23/27 aprilie 1953, Sighetu Marmatiei). A fost un istoric si om politic roman, profesor universitar, membru al Academiei Romane, victima a regimului comunist din Romania.
Dupa absolvirea Liceului National din Iasi (1916, se inroleaza voluntar in armata pentru a participa la razboiul de reintregire a tarii. In 1917 se inscrie la Facultatea de Drept din Iasi, pe care a absolvit-o in 1920. Fiind atras de istorie, abandoneaza cariera juridica si se inscrie la Universitatea Sorbonna din Paris, unde frecventeaza cursurile unor istorici prestigiosi, ca Ferdinand Lot si Charles Diehl, si obtine doctoratul in 1929. In 1924 devine profesor universitar la catedra de istorie universala a Universitatii din Iasi iar, din 1940, a Universitatii din Bucuresti. In 1942 este ales membru titular al Academiei Romane. Intre 1940 si 1947 indeplineste functia de director al Institutului de Istorie Universala "Nicolae Iorga" din Bucuresti. In anii '30 a fost seful unei fractiuni a partidului National-Liberal.
In 1947, in cadrul represiunilor dezlantuite de autoritatile comuniste, este inlaturat de la catedra universitara si de la conducerea institutului de istorie, in septembrie i se fixeaza domiciliu fortat si i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 - odata cu reorganizarea Academiei Romane, care ia acum numele de Academia R.P.R. - i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalitati stiintifice si culturale romanesti.
In noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat de organele securitatii si intemnitat la inchisoarea din Sighet, fara sa fi fost judecat si condamnat. Intr-una din zilele intre 23 si 27 aprilie 1953 a murit in inchisoare la varsta de 55 de ani, in conditii inca neelucidate. Potrivit marturiilor altor detinuti, se pare ca s-a sinucis prin strangulare, neputand sa mai suporte chinurile detentiunii. Dupa alte surse se presupune ca a fost batut de un gardian pana cand Gheorghe Bratianu a murit.
In 1971, familia a fost autorizata sa-l dezgroape din cimitirul din Sighet si sa-l reinhumeze in cavoul Bratienilor de la Florica/Stefanesti (judetul Arges).
In calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Bratianu a sustinut cu tenacitate si rigoare stiintifica teza continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. Lucrarile sale asupra prezentei romanesti in Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului si constiinta omului politic. I s-a propus, dealtfel, sa se dezica de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumandu-si cu luciditate responsabilitatea: "adevarul ramane, indiferent de soarta celor care l-au servit". Asemeni lui Iuliu Maniu si a celorlalte personalitati politice si culturale, care au murit sau au cunoscut teroarea comunista a inchisorilor, deportarilor si a coloniilor de munca fortata, Gheorghe I. Bratianu se inscrie in constelatia luminoasa de savanti si politicieni patrioti, ce legitimeaza identitatea etnica si culturala a poporului roman." (sursa)

Cu Iisus in celulă

Tudor Gheorghe a valorificat poezii de o mare frumuseţe şi sensibilitate scrise cu sânge si lacrimi de către deţinutii politici (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Dumitru Bacu, Zahu Pana) din închisorile de la Sighet, Aiud, Gherla.
“Va puteti imagina cum e sa-ti fie foame timp de 20 de ani?”
Am postat o înregistrare a spectacolului Cu Iisus în celulă , live in Bucureşti, Sala Palatului, 2005, înregistrare TVR.
Poezii pline de durere într-o interpretare de mare fel ...
Doar credinţa în Dumnezeu i-a făcut pe deţinuţi să reziste!