1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros. 2. Taci, atunci cînd ai vorbit destul. 3. Taci, pînă cînd îţi vine rîndul să vorbeşti. 4. Taci, cînd eşti provocat. 5. Taci, cînd eşti nervos şi iritat. 6. Taci, cînd intri în biserică pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi. 7. Taci, cînd pleci de la biserică, pentru ca Duhul Sfînt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit. 8. Taci, cînd eşti ispitit să vorbeşti. 9. Taci, cînd eşti ispitit să critici. 10. Taci, cînd ai timp să gîndeşti înainte de a vorbi.
Zambeste tuturor. Construieste un album de familie. Numara stelele. Imita o persoana pe care o iubesti. Suna-ti prietenii. Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!” Vorbeste cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altadata. Sari coarda. Uita cuvantul “ranchiuna”. Spune “DA”. Tine-ti promisiunile. Razi! Cere ajutor. Schimba-ti pieptanatura. Fugi……. Canta……. Aminteste-ti de o aniversare. Ajuta un om sarac. Termina un proiect. Gandeste! Iesi pentru a te distra. Ofera-te voluntar. Rasfata-te intr-o baie cu spuma. Fa cuiva o favoare. Asculta cantecul greierilor. Viseaza cu ochii deschisi. Inchide televizorul si vorbeste. Fii amabil! Da-ti voie sa gresesti. Iarta! Multumeste-i lui Dumnezeu pentru soare. Arata-ti deschis fericirea. Fa un cadou. Accepta un compliment. Priveste atent o floare. Interzice-ti sa spui “Nu pot!” timp de o zi. Traieste-ti clipa! Continua o traditie a familiei. Incepe o alta zi. Astazi nu iti face griji! Exerseaza curajul in lucrurile mici. Ajuta un vecin la greu. Mangaie un copil care sufera. Asculta un prieten. Priveste fotografiile vechi. Imagineaza-ti valurile marii. Joaca-te cu jucaria ta preferata. Da-ti voie sa fii simpatic. Saluta-ti primul noul vecin. Fa pe cineva sa se simta bine-venit. Promite cuiva ca il vei ajuta. Aminteste-ti ca nu esti singur. Lauda intreit o fapta buna. Primeste in sufletul tau si in casa ta un catel de pe strada. Hraneste-l! Vorbeste-i! Pastreaza-l! Sterge lacrimile de pe un obraz. Cumpara-ti o ciocolata. Imparte-o cu un pofticios. Fii iar curios. Gaseste un lucru nou, ceva frumos, ceva interesant. Da-te in leagan. Citeste o poveste. Povesteste-o unui copil. Scrie o poezie. Daruieste-o “jumatatii” tale. Stai drept. Sadeste un copac. Multumeste-le celor de la care ai invatat. Sadeste si tu un arbore al vietii in inima si sufletul cuiva!
Antoine de Saint-Exupéry (n. 29.06.1900 – d. 31.07.1944)
Vă mai amintiţi „Micul Prinţ”? Acel copilaş care ne învata ce e important cu adevărat în viaţă ....?! Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii.
Imi place asa de mult această povestioară încât ori de câte ori îmi cade în mână o citesc din scoarţă în scoarţă.
Trebuie totuşi să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii. – dacă am cunoaşte răbdarea am cunoaşte şi iubirea.
Azi se împlinesc 109 ani de la naşterea autorului acestei cărţi minunate, Antoine de Saint-Exupéry.
Operele sale au încântat atâtea generaţii de cititori. Ne amintim cu bucurie de minunatul roman pentru copii – “Micul Prinţ” – carte care a încântat nu doar pe cei mici prin mesajul său profund. A fost nu numai un mare scriitor, ci şi un om deosebit, de o mare profunzime spirituală. Un om apropiat de Dumnezeu, de rugăciune, de iubirea de oameni. Credea cu tărie că, în viaţă, împlinirea vine din capacitatea omului de a se dărui. Orice altă împlinire o considera stearpă şi lipsită de sens. „A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii tale“.
Mai jos va prezint un articol interesant despre viata lui, din ziarul Lumina
Saint-Exupéry: Omul lui Dumnezeu în pustiul războiului
În vara anului 1912, aerodromul Ambérieu primea constant vizita unui copil. Adus de către şoferul său personal, petrecea zilnic mai mult de 5 ore în mijlocul mecanicilor şi al piloţilor. Toţi erau încântaţi de prezenţa lui. Punea întrebările pe un ton delicat, timid. Subiectele abordate erau, însă, îndrăzneţe şi îi dezvăluiau pasiunea pentru avioane. Fusese poreclit de către unul dintre mecanici „micul prinţ“, datorită stilului sobru pe care încerca, fără succes, să-l arboreze. În cursul unei după-amieze însorite, s-a apropiat de unul dintre piloţii faimoşi ai aerodromului, Gabriel Wroblewski. Cu o voce mai mult şoptită, i-a spus că vrea să primească botezul aerului. Cu alte cuvinte, voia să zboare pentru prima dată. Spunea că mama sa îi dăduse voie, deşi nu era adevărat. Wroblewski, mai mult amuzat decât convins, a acceptat. Pentru copil, însă, a fost o experienţă de neuitat. Zborului îi va jertfi de acum înainte totul. Mai întâi, prima sa logodnă, iar apoi, viaţa.
Antoine de Saint-Exupéry s-a născut în oraşul francez Lyon, pe 29 iunie 1900. Provenea dintr-o familie de nobili. Tatăl său era contele Jean-Marie de Saint-Exupéry, iar mama sa, Marie Boyer de Fonscolombe, era originară dintr-o veche familie nobiliară. A mai avut un frate şi trei surori. La vârsta de 4 ani simte pentru prima dată durerea pierderii unei persoane dragi. Tatăl său moare, lăsând în urmă o familie numeroasă. Micul Antoine va deveni extrem de apropiat de mama sa. Rămâne impresionat de sensibilitatea ei şi vasta cultură pe care o poseda. Întreţine cu aceasta corespondenţă până în ziua morţii sale. La vârsta de 9 ani intră într-un colegiu din regiunea Mans. Este un elev doar pe jumătate conştiincios, deseori neatent. Disciplina strictă a colegiului, pe care o mai încălca, îi mai atrăgea şi unele pedepse fizice. După episodul aviatic petrecut la vârsta de 12 ani, care îi va marca tot restul vieţii, totul se reduce pentru el doar la şcoală.
Tinereţea fragilă
La vârsta de 17 ani trece examenul de bacalaureat. La scurtă vreme, fratele său, François, moare din cauza unei maladii grave. Peste 25 de ani descrie acest episod în lucrarea „Pilot de război“. Va spune că fratele său l-a chemat lângă pat şi i-a spus cu o voce senină că o să moară şi că nu trebuie să îi fie frică de acest lucru. Episodul îl va marca profund pe Antoine.
Peste 2 ani, încercând să intre în domeniul naval, este respins. Motivul era surprinzător: deşi foarte bun la ştiinţele exacte, nu întrunea note suficient de bune la disciplinele literare. La 21 de ani, în timpul serviciului militar, începe să ia lecţii de aviaţie. Cu această ocazie, la primul zbor singur, trece printr-un pericol neaşteptat: avionul suferă o defecţiune la motor şi este forţat să aterizeze. Scapă ca prin minune, fără răni grave. Promovat, în cursul unui singur an, la rangul de ofiţer în rezervă, suferă un nou accident. De data aceasta, rănile sunt grave. Familia logodnicei sale îi interzice să mai zboare. Renunţă pentru trei luni la zbor, dar apoi, pentru totdeauna, la logodnică.
Maturitatea tumultuoasă
După eşecul sentimental, Antoine încearcă să se reangajeze în calitate de pilot. Urmează câţiva ani plictisitori pentru el. Este numit în diferite posturi - funcţionar sau mecanic. În cele din urmă, după experienţa avută la o firmă particulară de transport aviatic, ajunge şef de escală la Juby, în Maroc. Aici îi va întâlni pe Guillaumet şi Mermoz, doi mari piloţi ai vremii, cu care va fi prieten până la moarte. „Nimic, niciodată, într-adevăr, nu-l poate înlocui pe camaradul pierdut. Nimeni nu-şi poate face camarazi pe viaţă. Nimic nu face cât comoara atâtor amintiri comune, atâtor momente neplăcute trăite împreună, atâtor certuri, împăcări, imbolduri ale inimii. Aceste prietenii nu se pot reconstitui. Dacă plantezi un stejar, e zadarnic să aştepţi să te adăposteşti prea curând sub frunzişul lui“. Preţuieşte mereu prietenia lor şi este afectat când ei trec prin momente grele. Viaţa unui pilot presupunea mult sânge rece, iar Antoine ştia lucrul acesta.
La 31 de ani îşi cunoaşte viitoarea soţie. Văduvă a unui jurnalist, Consuelo Suncin era o femeie inteligentă şi foarte cultivată. Mariajul lor nu va fi însă unul prea fericit. Antoine este mereu plecat şi timpul petrecut cu soţia sa este mai mult umplut cu certuri decât cu dragoste. Rămân totuşi împreună.
Scriitorul înaripat, doborât de un cititor
Dacă zbura noaptea, scria ziua; dacă zbura ziua, scria noaptea. Acestea erau activităţile sale curente. A reuşit încet să-şi facă un renume. După câteva premii literare obţinute, vine cartea sa esenţială - „Micul prinţ“. Deviza pe care a notat-o la începutul ei este o bijuterie spirituală. „Numai cu inima poţi vedea bine; lucrurile esenţiale rămân ascunse ochilor“. La doar un an distanţă, este dat dispărut într-o misiune. Avea doar 44 de ani. Misterul morţii sale va rămâne acoperit timp de 60 de ani. S-a crezut iniţial că, din cauza unei defecţiuni, s-a prăbuşit în mare. Alţii afirmau că s-ar fi sinucis. Era însă prea experimentat pentru a nu se salva şi mult prea însetat de viaţă pentru a renunţa la ea. Epava avionului său, precum şi o brăţară conţinând un fragment de nume au fost găsite în 1998. Partea cea mai surprinzătoare vine de la doi jurnalişti francezi care afirmă că ar fi fost doborât de un avion german. Pilotul acestuia, Horst Rippert, trăieşte şi astăzi, având venerabila vârstă de 88 de ani. „În timp ce-l urmăream, spuneam: «Măi băiete, dacă nu fugi, praf te fac». N-am tras în fuzelaj, ci în aripi. L-am atins. Zincul s-a lăsat. Drept în apă. S-a prăbuşit în mare. Nimeni nu s-a catapultat. Nu l-am văzut pe pilot. Câteva zile mai târziu, am aflat că era Saint-Exupéry. Am sperat, am sperat tot timpul că nu era el. În tinereţea noastră îl citisem cu toţii, îi adoram cărţile, ştia să descrie admirabil cerul, gândurile şi sentimentele piloţilor. Dacă ştiam, n-aş fi tras. Nu asupra lui“.
Poetul prieteniei
Un bun prieten al lui spunea: „Nu citea mai nimic, dar înţelegea totul“. Acesta era Antoine. Veşnic tăcut şi fugar, dar mereu apropiat şi compătimitor. Prietenia este una dintre temele sale preferate. În orice scriere a şlefuit cu grijă câte un pasaj. „Prieten este, în primul rând, cel care nu te judecă. Este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care nu ar dechide-o poate niciodată altuia“. Antoine a deschis întotdeauna această poartă. Nu era niciodată dezamăgit sau supărat dacă oamenii la care ţinea greşeau. Putea să ierte, să vadă deasupra detaliilor vulgare ale conflictului. „Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iar dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.“ Nu suporta gândul de a cere socoteală oamenilor pentru comportamentul lor. Era convins că toţi au în felul lor dreptate. Ceea ce îşi dorea, în primul rând, era ca oamenii să depăşească dorinţa de dreptate şi să ajungă la milă. „Decepţia este josnicie, căci ceea ce ai iubit la început în om s-a distrus oare prin faptul că există în el şi altceva, care nu-ţi place?“
Doar dăruind vei dobândi
Credea cu tărie că, în viaţă, împlinirea vine din capacitatea omului de a se dărui. Orice altă împlinire o considera stearpă şi lipsită de sens. „A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii tale“. El a aruncat în timpul vieţii numeroase astfel de poduri. A construit relaţii, a iubit cu pasiune tot ce a clădit cu ajutorul lui Dumnezeu. S-a jertfit pentru un sens. „Fructul tău nu valorează nimic, decât dacă nu-ţi poate fi înapoiat.“ Ştia că orice om clădeşte cu propriul sânge ceea ce vrea să reziste după el. A clădit dăruirea de sine. A clădit puterea de a iubi dincolo de aspectele mărunte ale vieţii. Ştia să mulţumească şi cunoaştea faptul că, dacă nu primeşti, la rândul tău, darurile tale nu îşi mai găsesc rostul. „Avar nu este cel care nu se ruinează făcând daruri, ci acela care nu-şi dăruieşte lumina obrazului în schimbul ofrandei tale“. Nu a dăruit oamenilor cuvinte, ci înţelegere. Nu a dăruit îmbrăţisări false, ci încurajări din inimă. „Am descoperit pericolele inteligenţei: cea care crede că limbajul cuprinde. Şi răspunsurile în dispute. Dar nu pe calea limbajului voi transmite ceea ce este în mine“.
Iubea tăcerea rugăciunii
Rugăciunea este o taină a fiecărui om. Citind pasajele despre rugăciune pe care le-a scris, realizezi cât de însemnată a fost această parte a vieţii lui. Iubea tăcerea rugăciunii. „Măreţia rugii vine din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Pentru a învăţa să te rogi trebuie să faci ucenicia tăcerii. Dragostea începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătură a tăcerii.“ A fost un om desăvârşit. În ciuda necazurilor pe care le-a trăit în viaţă, putea să vadă partea lor pozitivă. „Dacă vrei să te înalţi, macină-te în luptă cu conflictele tale: ele conduc înspre eternitate. E singurul drum care există. Şi asta pentru că suferinţa te înalţă atunci când o accepţi“. Orice suferinţă acceptată este o bătălie câştigată. Ea ne transformă interior şi ne face să fim pregătiţi pentru momentele dificile care vor urma.
Munca, împlinire a dragostei
Una dintre calităţile care l-au caracterizat a fost perseverenţa. Muncea neîntrerupt, arţăgos cu sine, pentru a dărui cât mai mult din el. Nu suporta lucrurile făcute superficial şi dispreţuia munca făcută fără tragere de inimă. „Nimic nu are sens dacă nu l-am amestecat cu trupul şi cu cugetul meu. Nu este aventură aceea în care nu mă angajez. Vă spun: nu aveţi dreptul să evitaţi un efort decât în numele altui efort, căci trebuie să creşteţi.“ De aceea, colegii aveau un respect deosebit pentru el. Se străduiau să lucreze cât mai bine şi să poată obţine un zâmbet din partea lui. Era un perfecţionist, greu de mulţumit. „Timpul câştigat asupra muncii, dacă nu e simplu răgaz, destindere a muşchilor după efort sau somn al minţii după invenţie, nu e decât timp mort. Şi viaţa ţi-o tai în două părţi inacceptabile: o muncă ce nu este decât corvoadă, în care refuzi să te dăruieşti, şi o odihnă care nu e decât absenţă.“ Pentru Antoine trebuia să fie pasiune în tot ce făcea. Nu se putea ralia dorinţei celorlalţi de trândăvie. Esenţială a rămas pentru el egalitatea dintre muncă şi rugăciune. „Nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca rugă, iar meditaţia muncă.“
Mama si tata se uitau la televizor cand mama a spus:” Sunt obosita si e tarziu. Cred ca ma voi duce in pat.”O ia spre bucatarie ca sa faca sandvisurile pentru a doua zi.Spala castroanele de popcorn, scoate carnea afara din congelator pentru cina din seara urmatoare, verifica cerealele, umpleborcanul cu zahar, pune linguritele si castroanele pe masa si pregatestefiltrul de cafea pentru a doua zi dimineata.Apoi pune niste rufe la uscat, mai baga niste haine in masina de spalat, calca o camasa si coase un nasture care cadea la o camasa. Strange piesele jocului ramas pe masa din sufragerie, pune telefonul la loc,aseaza agenda de telefon la loc in raft. Uda cateva plante, goleste un cos de gunoi si pune un prosop la uscat pe bara.Se intinde, casca si o ia spre dormitor. Se opreste la birou si scrie o notita pentru profesoara, numara niste bani pentru excursiade maine si ridica o carte de scoala cazuta sub scaun.Scrie o felicitare pentru ziua de nastere a unuiprieten, o baga in plic, scrie adresa, o timbreaza si scrie o notita pentru cumparaturi Le pune pe amandoua langa geanta ei.Mama isi curata fata cu demachiantul ei 3 in1, isi da cu crema de noapte antirid, se spala pe dinti si isi curata unghiile. Tata ii striga,” Credeam ca te duci inpat.”“Sunt pe drum,” raspunde ea. Adauga apa in vasul cainelui, da pisica afara si se asigura ca usile sunt inchise cu cheia si ca lumina e deschisa pe terasa.Se uita in camera copiilor, le stinge lampile de pe noptiere si televizorul, ridica o camasa, arunca niste sosete murdare in cosul de rufe si vorbeste un pic cu unul dintre copii care inca isi termina lectiile.In camera ei isi potriveste alarma la ceas, isiaseaza hainele pentru a doua zi si indreapta raftul de la pantofi.Mai adauga 3 lucruri pe lista ei de 6 lucruri foarte importante pentru a doua zi. Isi spune rugaciunea si vizualizeaza implinirea dorintelor ei. In acelasi timp tata inchide televizorul si anunta nimanui in particular,” Ma duc in pat.”Si o si face … fara nici un alt gand.
Emotionant! Am urmarit acest filmulet si mi-au dat lacrimile... Cred ca este mult adevar in aceasta scrisoare. Trebuie sa vedem dincolo de perdea, sa vedem fata ascunsa a lucrurilor mai ales atunci cand pierdem pe cineva drag. Nimic nu este imtamplator ... totul se intampla cu un anumit scop. Ni s-a dat fara sa cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati. Trebuie sa invatam ca suntem oameni si ca suntem muritori. Viata noastra e trecatoare ... Sufletul este nemuritor!
“Leonardo da Vinci, pictorul acesta mare a găsit de cuviinţă să picteze Cina cea de Taină, luând modele… Şi a fost foarte greu să găsească modele pentru apostoli. Pe Iisus l-a găsit foarte repede, adică tânărul (modelul) care să arate cu faţa blândă, stând la masă. Desigur, câteva luni, aproape un an a durat până ce a pictat chipul lui Iisus. Dar icoana nu se sfârşea. De ce? Pentru că nu-l găsea pe omul după care să-l picteze pe Iuda. A umblat prin taverne, prin cârciumi, pe sub poduri, prin canale, doar-doar o găsi unul care să arate la faţă în felul acesta, care să exprime toată viclenia, toată nemernicia, toată prostia, tot, tot.
În sfârşit, a găsit unul. Cu câţiva gologani sau o ţuică, ce i-o fi dat, a acceptat şi venea zilnic şi stătea pe scaun şi el îl tot picta în icoană. La un moment dat, după câteva zile, a văzut că omul pe care-l căutase atâta timp plângea. Şi s-a mirat: cum un nemernic, un beţiv (cine ştie câte rele făcuse), cum de plângea acesta? Şi l-a întrebat: ”De ce plângi?”. Şi n-a vrut să spună. Dar până la urmă i-a spus: ”Pictore,acum doisprezece ani, tot eu am stat pe scaunul acela când l-ai pictat pe Hristos”. Auziţi, cum decăzuse el; tot el fusese model şi pentru Hristos şi acum era model şi pentru Iuda. Aşa ajunsese, în halul acesta ajunsese; şi dându-şi seama, stând aşa pe scaun cum îl punea pictorul să stea, cu punga în mână şi gata să plece, cum e în icoană, i-a venit să plângă.
Va să zică, distanţa dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric e foarte mare. Dar trecerea noastră în lumină sau în întuneric, urcuşul nostru către bine sau coborâşul nostru către rău, este o distanţă foarte mică… Ne stă în putere să alegem binele sau răul, să alegem Sfânta Liturghie sau somnul, să alegem postul sau îmbuibarea, să alegem rugăciunea sau discoteca, să alegem înjurătura sau Psaltirea…”
Hristos sau idolii secolului XXI ? Tinerii la răscruce, Pr. Nicolae Tănase
Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.
Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-ai lipsit ţintele false şi entuziasemele naive.
Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.
Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi.
Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una intactă.
Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.
Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă.
"mai târziu" devenea "prea târziu"
Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant.
Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare.
Doar din amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.
Trebuie să ari cânde e timpul să ari, nu când ai chef.
Eu am reuşit să am, azi, numai îndoieli şi să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să ştiu când trebuie să iau umbrela.
Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice bucureştean. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albasttru decolorat banal, murdărit de fumul fabricilor, de unde când se înnorează, cad ploile care umplu oraşul de bălţi.
Rămas singur, doream să fiu cu alţii. Fiind cu alţii şi nereuşind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.
Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
Calul troian era demult pe străzile Romei. Îl reprezentau viciile, corupţia, despotismul sângeros, cinicii de tot felul şi, nu în ultimul rând, resemnarea.
Probabil trebuie să pierzi ceva, ca să-i dai o alură sentimentală.
Orice "paradis" nu poate fi decât o mare simplitate.
Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.
Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aş fi vrut să ratez?
Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?
Forma cea mai subtilă în care se poate înfăţişa un mister este banalitatea.
Dumnezeu a creat lumea în aşa fel încât să regretăm aproape totdeauna prea târziu.
A muri înseamnă a te muta într-o stea.
Dumnezeu a creat omul, însă l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, iar diavolul n-are măsură.
Acesta pare a fi trecutul. Un limbaj.
Atent prea mult la amănunte, nu risc, oare, să scap esenţialul?
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi,dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţina minte,
mai multe cunostinţe, dar mai puţină judecată;
mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi,
citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învatat cum să ne câstigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă.
Am adăugat ani vieţii şi nu viaţa anilor.
Am ajuns pâna la luna şi înapoi dar avem probleme când trebuie sa traversăm strada, să facem cunoştinţă cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune.
Am curătat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin.
Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine.
Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm.
Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei incete;
oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor
superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe
divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte şi la moarte.
Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.
Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează,
pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lânga tine.
Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine
pentru că aceasta este singura comoara pe care o poţi oferi cu inima şi nu
te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui "TE IUBESC" partenerului şi persoanelor pe
care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inima.
O sărutare şi o îmbrăţisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel
moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lânga tine.
Fă-ţi timp să iubesti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi.
Decalogul tăcerii
